Călătorie într-un colț de rai

În ziua de astăzi tinerii au din ce în ce mai multe oportunități, oportunități care le deschid o lume nouă și care le permit să învețe multe lucruri utile și interesante, motiv pentru care mulți din ei nu mai stau pe gânduri și aplică la concursuri și burse atât naționale cât și internationale. Am aplicat și eu la un concurs organizat de Ambasada Italiei în Republicii Moldova, iar rezultatul îl puteți vedea mai jos.

Deși am învățat italiana timp de 13 ani, nu am avut până acum nici o oportunitate de a vizita una dintre cele mai frumoase țări ale Europei – Italia. Dorința arzătoare însă de a călători și a cunoaște cultura italiană, m-a îndemnat să particip la un concurs premiul căruia consta într-un sejur pentru două săptămâni în Italia. M-am pus pe scris un eseu în limba italiană și spre marea mea mirare m-am trezit cu marele premiu în propriile-mi mâini. Cu mult entuziasm și nerăbdare am pornit în marea călătorie pentru a cunoaște o țară nouă dar și pentru a face voluntariat în cadrul unui muzeu din orașul Laveno Mombello.

Șocul cultural a fost maxim

Nu știu dacă a fost din cauza faptului că până acum nu am avut posibilitatea să călătoresc atât de departe, însă am fost uimită de aspectul natural și arhitectural al acestei țări, precum și de nivelul de trai al populației. Așa se face că m-am trezit într-un orășel micuț – Laveno Mombello, însă care arăta mult mai bine decât capitala noastră. Am fost cazată cu chirie într-un apartament mult prea mare doar pentru o persoană, însă care aducea a ceva specific italienilor – mult spațiu și puține lucruri. M-a impresionat că din prima zi în care m-am cazat, vecinii deja mă salutau, îmi făceau mici vizite pentru a-mi ura bun venit dar și se ofereau să-mi arate împrejurimile. Un alt lucru care m-a impresionat la fel de mult au fost bicicletele. Da, da, bicicletele, ori acestea erau mult mai multe decât mașinile și transportul public din zonă. Pentru acest mijloc de transport optează nu doar tinerii, dar și cei mai în vârstă. Am avut marele noroc să intru și eu în posesia unei biciclete și să testez pentru prima dată o pistă pentru bicicliști, o pistă bine amenajată (nu ca linia galbenă din Chișinău).

Despre oameni

M-am îndrăgostit la propriu de oamenii de acolo. Nu știu cum de încape atâta amabilitate în ei. De dimineață, când ieșeam  din bloc, multe persoane își luau cafeau la balcon, iar cum mă vedeau că ies pe poartă, mă salutau de sus și îmi urau o zi frumoasă. În momentele în care încercam să imortalizez în poze unele locuri care-mi plăceau mai mult, oamenii pur și simplu se opreau lângă mine și mă întrebau dacă nu vreau să-mi facă și mie o poză. În una din zile, când făceam voluntariat la muzeu, mi s-a făcut foame, iar pentru că nu cunoșteam împrejurimile m-am apropiat de un bărbat și l-am întrebat care este cel mai apropiat magazin de unde aș putea să îmi iau ceva de mâncare, iar mare mi-a fost mirarea când acesta mi-a spus că nu este nici un magazin prin preajmă însă mă poate însoți cu mașina până la un market. Am fost indignată de această propunere, însă l-am refuzat politicos, ca mai apoi să aflu că acesta este un gest destul de comun în această zonă, din moment ce multe persoane nu intră în posesia unei mașini, iar transportul public practic nu este prezent.

Masa – obicei sfânt la italieni

În mica mea călătorie, am avut marele noroc de a cunoaște mai multe familii care m-au invitat să iau masa cu ei. În Italia, masa este un obicei sfânt, respectându-se orele dar și optându-se pentru un meniu cât mai variat. În ce constă prânzul unui italian?

-aperitivul care constă din tartinuțe, legume, gustări etc. Pentru mine a fost suficient doar un aperitiv ca să fiu sătulă.

-felul I nu constă din zeamă sau o supă, așa cum suntem noi obișnuiți, ci mai degrabă paste, lasagna, pilaf etc.

-felul II este compus din carne sau pește pregătit în diferite. A fost straniu faptul că ei mănâncă carnea fără salată sau ceva de genu.

-urmează salata sau legumele.

-mix de brânzeturi cu fructe sau dulciuri. O combinație destul de stranie însă care mi-a căzut cu tronc.

-desertul, compus din jeleuri, salate de fructe, înghețată etc.

-într-un final cafeau sau digestivul (un păhărel de lichior, cognac etc.)

În toată perioada în care am stat acolo, dar și în următorea mea călătorie în Italia nu am putut niciodată să mănânc o masă completă, motiv pentru care toată lumea se mira și nu înțelegea cum e posibil acest lucru.

Ținând cont de această cantitate mare de bucate pe care o pregătesc la fiecare masă, italienii au obiceiul de a ieși  în oraș de câteva ori pe săptămână, sau chiar zilnic, pentru a lua masa.

Despre aspectul estetic al orașului

La început aveam senzația că toate casele sunt identice, pentru că aveau aceeași gamă de culori: arămiu, galben, roșu și toate aveau obloane, majoritatea din lemn. Îmi părea straniu acest fapt, însă îmi plăcea ceea ce vedem, iar mai apoi am aflat că există o lege prin care nici un locatar nu are voie să își vopsească casa în altă culoare, deoarece  orașul nu va mai arăta estetic, ori aceste culori sunt prezente de la întremeiera micului oraș. La capitolul obloane merge vorba de aceeași lege, potrivit căreia fiecare casă trebuie să aibă obloane măcar de formă. Totuși, dacă o persoană dorește să își vopsească casă într-o altă culoare, este obligată să depună o cerere, să dea mai multe argumente, iar până la urmă drumul ăsta e destul de anevoios.

Laveno este un orășel cu aproape 9.000 de locuitori, înconjurat de munți și ape și care la prima vedere pare desprins dintr-o poveste. Fiecare locuitor contribuie la bunăstarea acestui orășel și promovează cele mai frumoase locuri pe care le ascunde Laveno. Printre cele mai renumite atracții turistice ale acestei zone se numără: Biserica Sfânta Maria, Castelul Guilizzoni-Perabo, funicularul și muntele Sasso del Ferro.

Odă umbrei

Ma urmareste insistent de 16 ani

Mi-a fost alaturi cand m-am nascut .. cand am facut primul pas .. cand am varsat zeci de lacrimi .. si cand eram in al noualea cer de fericire.

Uneori vreau sa scap de ea .. sa raman singura si pustie .. dar e mereu in urma mea si nu pot sa scap de ea.

Ea seamana in sufletul meu tone de gri .. gri ce devine mocirla.

Dar totusi nu pot scapa de ea .. trebuie s-o port in buzunar.

E ca un magnet ce nu ma paraseste.

Nu fugi de umbra ta .. uneori singura optiune e sa spui "adio".

Ignoramus et ignorabimus

Ma prelingeam livida pe trotuar.

Urmaream scurgerea hipnotica a picaturilor de ploaie si simteam aproape organic cum mintea imi ticaia frenetic.

Ma astepta linga sforile ingrelate de rufe ude,si in priviri avea mici scantei aidoma resturilor de epave .. purta acelasi tricou galben.

M-am oprit in fata lui,si am ramas inerta si apatica timp de un sfert de ora.Avea ceva care ma atragea,si daca simturile mele n-ar fi fost adormite,as fi urlat tare ca-l plac.Simteam nevoia sa-i comunic intimitatile ce-mi chinuie peretii stomacului.

Drumul cel mai scurt dintre doua puncte e o dreapta,iar eu am ales curba,ea imi ofera timp pentru meditatii.

Sunt dezechilibrata si scoasa din circuit.

Merita sa actionezi atunci cand impulsul te doboara?

Rețeta plăcintei cu dor

Se pregătește atunci când îți lipsește cineva sau pur și simplu când realizezi că nu poți trăi fără o anumită persoană. 

1. Se dizolvă amintirile în 50 ml de prezent pustiu și rece. Se lasă la loc cald până când amestecul devine spumos, iar amintirile capătă un contur din ce in ce mai evidențiat.

2. Aluatul se frământa cu gândul, circa 15 minute, apoi se lasă să crească într-un sentiment de rezervă. 

3. Se pune aluatul pe masa de lucru presurată ușor cu amintiri și se întinde o foaie subțire și se decupează o inima mai mare decât tava folosită. 

4. Rulați aluatul decupat pe sucitor și așezați-l în tavă, iar mai apoi turnați umplutura din cuvinte: cuvinte de dor, cuvinte triste, cuvinte de dragoste.

5. Se pun în mașina de pâine ingredientele în ordinea urmatoare: un sfâșietor sentiment de durere, o lingură de slăbiciune pentru trecut, o fărâmă de iubire și o doză imensă de timp. Se setează mașina pe programul ce corespunde cu tensiunea ființei tale spre cel dorit. 

6. Plăcinta se coace la 180 grade timp de o eternitate. 

Dacă ți-e dor de cineva, fă-i o placintă și spune-i cât de mult ții la el. 

Poftă Bună!

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de mine – fetiţa blondă cu cosiţe şi genunchii zgârâiaţi.

Mi-e dor de zilele colorate în care totul îmi părea perfect.

Mi-e dor de mama, de privirea ei, de îmbrăţişările ei şi de parfumul ei dulceag şi plăcut.

Mi-e dor de micile lucruri care mă făceau fericită şi care acum îmi par banale:

Mi-e dor de îngheţata copilăriei mele, de filmele animate, de jucăriile mele ieftine şi de curtea blocului nostru în care mă jucam de dimineaţă până seara.

Mi-e dor de prezentările de modă în rochia şi pantofii mamei.

Mi-e dor de palatele pe care le impovizam din pături şi scaune.

Mi-e dor de acele bancnote de frunze cu care puteam cumpăra orice.

Mi-e dor să gătesc din noroi şi iarbă.

Mi-e dor de toate năzdrăvăniile pe care le făceam şi de vechii mei prieteni.

Mie dor de ea, de copilăria mea!

Mi-e dor, mi-e dor şi iar mi-e dor să fiu copil.

Mi-e dor să fiu copil pentru că atunci îmi părea că orice vis poate deveni realitate.

Omul e un paradox

Omul e un paradox,

el plânge când ar trebui să râdă şi râde atunci când ar trebui să plângă;

Te calcă în picioare atunci când eşti bun cu el şi te preţuieşte abia după ce îl părăseşti.

Omul aleargă o viaţă întreagă după bani pentru a fi fericit,

iar când îi are devine trist;

Lucrează peste puterile sale o viaţă întreagă,

pentru ca mai apoi să îşi poată cumpăra medicamente.

El greşeşte, recunoaşte, mărturiseşte că nu o va mai repeta şi până la urmă tot greşeşte;

Nu învaţă la timp, iar mai apoi regretă;

Cheltuie bani pe ţoale şi uită să fie fericit;

E mereu ocupat, mult prea ocupat pentru a-şi vizita părinţii,

iar atunci când îi pierde, regretă  prostia tinereţii;

Îşi iroseşte timpul pe fleacuri, iar mai apoi se plânge că nu are timp.

Omul citeşte ca mai apoi să uite ce-a citit;

Învaţă ca mai apoi să uite ce-a învăţat;

Iubeşte ca mai apoi să piardă ce-a iubit.

Până la urmă,

omul e cel care se consideră o fiinţă net superioară şi care declară că le ştie pe toate,

iar în realitate nu ştie practic nimic!

Viața privată și internetul

Postăm pe internet tot ce ne trece prin cap, iar reţelele de socializare s-au transformat în albumele pe care bunicii noştri le păstrau cu sfinţenie pentru a-şi aminti de cele mai frumoase momente din viaţa lor. Acum, fiecare dintre noi este în posesia unui profil pe o reţea de socializare, sau de ce nu, mai multe, pentru că reţelele se înmulţesc pe zi ce trece. Printr-un singur click poti afla o grămadă de detalii despre o persoană, începând cu data la care s-a născut şi terminând cu unde a fost aseară sau ce-a mâncat azi dimineaţă. Mai mult decât atât, lumea nu se sinchiseşte să-şi etaleze pozele în ipostaze provocatoare sau intime. De aici vine şi un conflict care cel puţin în ţara noastră a luat amploare de ceva ani – viaţa privată. Noi înşine suntem vinovaţi de amploarea pe care a luat-o această problemă, pentru că noi transformăm viaţa privată în viaţă publică.

De unde atâta dorinţă de a-ţi afişa viaţa în public? Dar aşa-i omul de când îi lumea, tare-i mai place să îşi arate ce are în casă, ce haine noi şi-a cumpărat şi cum şi-a petrecut el vacanţa în hoteluri pentru care a strâns bani o bună bucată de timp. Oamenii au devenit dependenţi de online şi se pare că cifra acestora este în continuă creştere. Mai mult decât atât au început să crească şi numărul cazurilor de răzbunare între îndrăgostiţi iar răfuiala lor de cele mai multe ori ajunge în mediul public. Aveţi grijă în ce ipostaze sunteţi filmaţi, ce poze transmiteţi prietenilor şi fiţi atenţi să nu ajungeţi pe micile ecrane din propria greşeală.

Reţelele de socializare au o putere nemăsurabilă, fapt ce poate fi uşor demonstrat prin multitudinea de crime care pornesc din mediul online.  De exemplu, doi americani au fost jefuiţi în timp ce se aflau la un spectacol. Hoţii au aflat că aceştia sunt plecaţi dupa ce proprietarii casei au postat un status pe un site de socializare prin care îşi anunţau lipsa. Un alt caz similar este şi cel al familiei McCubbin care la fel au postat un status cum că vor lipsi pentru o perioadă deoarece pleacă în vacanţă în Florida. O altă persoană a rămas fără câteva mii de dolari după ce a postat pe Twitter că pleacă împreună cu familia în vacanţă. De fiecare dată noi înşine purtăm răspundere pentru ceea ce postăm, din nefericire însă, de multe ori uităm că sunt lucruri ce nu trebuie expuse văzului tuturor.

În concluzie, pe internet termenul de viaţă privată îşi pierde din valoare, aveţi grijă ce poze postaţi, în ce postări sunteţi etichetaţi şi ce pagini apreciaţi. Nu expuneţi public datele cu caracter personal şi lucrurile ce ţin de viaţa voastră privată.

Egal între prieten şi duşman

Acasă, în transportul public, pe stradă, în vacanţă, la muncă, mereu suntem înconjuraţi de oameni, oameni cu care interacţionăm mai mult sau mai puţin. Aşa se face că în lumea asta majoritatea lucrurilor sunt sortate în bune sau rele. Din nefericire şi oamenii sunt catalogaţi drept răi sau buni şi respectiv prieteni sau duşmani. De multe ori însă ne rătăcim printre aceşti termeni şi ne trezim cu duşmanii aproape şi cu prietenii departe, important e însă să conştientizăm că nimeni în lumea asta nu e perfect şi că oamenii pe lângă prietenie te mai pot şi răni din când în când.

Atât prietenii cât şi duşmanii sunt mereu la curent cu cele mai deosebite evenimente din viaţa noastră. Ei ştiu când am  sărit în sus de fericire şi când am plâns în pumni de durere. Totuşi, diferenţa esenţială e că de cele mai multe ori prietenii parcă nu trăiesc împreună cu noi emoţiile prin care trecem, privesc distant ceea ce se întâmplă în viaţa noastră, comentează sec şi ne asigură că sunt şi ei fericiţi sau ne compătimesc, iar în adâncul inimii sunt invidioşi sau din contra, se bucură de eşecurile noastre. Ce face în cazul ăsta însă un duşman? El nu rămâne indiferent la nimic, ci trieşte la fel de intens emoţiile tale.

Oamenii sunt egoişti, iar atunci când li se iveşte ocazia te trădează şi nu le mai pasă de nimic. Atât cel ce îţi este aproape, cât şi cel îndepărtat, te pot lovi cu uşurinţă în spate. Un mare poet şi pictor englez, William Blake, spunea: “Mai uşor ierţi un duşman decât un prieten”. Aici este diferenţa esenţială, pentru că niciodată nu te aştepţi să fii înşelat de aproapele tău şi astfel rana este mult mai puternică. Trădarea e un fenomen vechi de când lumea şi cu toţii cunoaştem istoria lui Iuda care între timp a devenit întruchiparea trădătorilor ca el.  Am fost cu toţii trădaţi şi am trădat şi noi, important e să nu ne închinăm acestei slăbiciuni omeneşti şi să pornim schimbarea chiar de la noi.

Scopenhauer spunea: “Prietenii se pretind sinceri, duşmanii sunt într-adevăr”. De câte ori ne-am ciocnit de faptul că prietenul îţi spune una, dar de fapt insinuează altceva? De câte ori te-a vorbit pe la spate? De câte ori a fost făţarnic şi s-a dat drept ce nu este? Duşmanul în schimb îţi va spune totul verde în faţă, fără ocolişuri şi fără minciuni.

Aşa se face că fiecare dintre noi are atât duşmani cât şi prieteni şi de multe ori, prietenul la un moment dat îţi devine duşman înverşunat, iar duşmanul la rândul său îţi devine cel mai bun prieten. Nu poţi trăi fără prieteni, dar nu poţi trăi nici fără duşmani. De prieten ai nevoie pentru a-ţi împărtăşi emoţiile, de duşman ai nevoie pentru a creşte. Aşa se face că ambii sunt indispensabili unei vieţi oamenşti, ambii îţi sunt aproape şi ambii te cunosc. Până la urmă suntem cu toţii oamenii şi suntem supuşi greşelilor.

Despre moda măritişului

De mici, toate fetiţele au un vis, un vis puternic înrădăcinat care se intitulează „nuntă”. Aşa se face că dorinţa asta arzătoare de a fi îmbrăcată într-o rochie albă şi de a fi alături de un prinţ este transmisă din generaţie în generaţie şi parcă a devenit un fel de scop primordial în viaţă. Recunosc că şi eu visez să fiu mireasă, însă nu îmi doresc o nuntă în adevăratul sens al cuvântului. Nu ştiu de ce, dar cu vârsta se schimbă şi dorinţele, astfel, dacă atunci când suntem mici vrem să fim mirese pentru a arăta ca o prinţesă, atunci când se adaugă câţiva ani deasupra, nunta devine o modă, un truc pentru a te lăuda şi a strânge câţiva bani pentru luna de miere sau mai ştiu eu, alte mofturi. De ce se pierde acel vis din fragedă copilărie? Pentru că se schimbă realiteatea din jurul nostru, iar odată cu ea şi mentalitatea fiecăreia dintre noi.

Vor să aibă o nuntă mai frumoasă decât cele la care au participat. Angajează persoane care să se ocupe de decor, persoane care să se ocupe de scenariu, cheltuie bani pentru muzică, sală, haine, bijuterii, cheltuie o grămadă de zile pline de nervi doar pentru câteva ore.

Spunem „da” pentru a obţine un statut social, pentru că aşa e normal, iar dacă nu te măriţi, ce-o să spună lumea? Aşa se face că nu poţi să trăieşti o viaţă sub acelaşi acoperiş cu cel pe care-l iubeşti fără a face nuntă, pentru că cică nu-i normal, nu acceptă societatea asta, iar tu, trebuie să te conformezi şi să faci totul aşa cum face lumea, mai devreme sau mai târziu. NE PASĂ DE GURA LUMII, de asta alegem mâncăruri dintre cele mai scumpe, haine cât mai sclipitoare şi evident o sală pe măsură, pentru că de altfel, ce-o să spună lumea? Lumea va comenta nunta în cele mai mici detalii, aşa că pregătirea şi evenimentul în sine trebuie să fie unul perfect. Trăim pentru cei din jurul nostru, nu pentru fericirea noastră, pentru acel sentiment pur care se naşte între două persoane şi care odată ce ajunge în gura lumii se transformă în praf şi pulbere, ăsta e motivul pentru care nunta a devenit ceea ce a devenit.

Dăm vina pe constrângeri sociale şi asta am făcut şi eu mai sus, dar până la urmă de ce trebuie să-ţi afişezi fericirea? Ţine-o strâns lângă tine, bucură-te de ceea ce ţi s-a oferit şi nu transforma nunta în demonstraţie. Nunta NU este o modă, nu vă aruncaţi din disperare în această plasă, pentru că s-ar putea să nu ţină. Nu are nici o importanţă acel act, sau acea stare de pe reţelele de socializare. Nu vei avea o viaţă de familie mai fericită dacă vei avea o nuntă pompoasă! În goana asta după nuntă şi acea zi perfectă în care investiţi atâta, nu uitaţi că e mai importat să reuşeşti să rămâi măritată, aşa că investiţi mai multă energie şi emoţii în zilele de după nuntă.

Oamenii vin şi pleacă

Omul este fiinţa ce simte mereu nevoia de a avea pe cineva aproape, de a-i dărui emoţii şi de a trăi alături de acesta momente inedite. Oamenii de care te leagă cele mai multe amintiri sunt de obicei părinţii, fraţii, prietenii şi dragostele. Din nefericire însă, în viaţa asta totu-i trecător: floarea de pe pervaz de care ai grijă zilnic, blugii pe care îi îmbraci mai mereu pentru că eşti nebun după ei şi în cele din urmă şi oamenii în ochii cărora citeai cândva dorinţa de a trăi la maximum. Astfel, lucrurile şi oamenii de care te leagă multe dispar şi se fac nevăzuţi şi doar amintirea lor mai dăinuie undeva înlăuntrul tău. În astfel de momente în care te loveşti de paravane imponderabile,  tu decizi dacă acel om mai rămâne în viaţa ta sau îl laşi să plece şi păstrezi doar amintirile care au mai rămas.

Unii oameni pleacă pentru că le-a venit ceasul, alţii pleacă pentru că aşa vor ei. Pleacă fără resetimente şi fără să le pese că lasă pe cineva în urmă. Da, oamenii pleacă şi nu se mai întorc, iar în locul lor rămâne un gol inexplicabil. Pleacă grăbindu-şi pasul şi uită de tot ce a fost cândva, iar noi, suntem constrânşi la rândul nostru să lăsăm totul baltă şi să o luăm de la capăt alături de o altă persoană, care va pleca cândva şi ea. Alţii pleacă în linişte, îşi înăbuşă durerea şi nu vor să ne rănească, însă inevitabil, durerea vine mai devreme sau mai târziu. Oamenii pleacă şi nu putem face nimic pentru a opri acest circuit, pentru că aşa a fost făurită lumea: unul pleacă, altul vine. Nu te agăţa de amintiri, de momente inedite şi emoţii pe care le-ai trăit cu acel cineva, pentru că timpul rezolvă toate probleme şi îţi aduce în cale alte momente şi emoţii. Oamenii pleacă, da, lasă-i să plece şi uită, uită de ei însă nu uita să trăieşti. Ăsta-i crudul adevăr, pleacă şi nimic nu îi mai poate întoarce.

Totuşi, cât de curajoasă nu aş vrea să fiu, când pierzi pe acel cineva fără de care nu îţi imaginai că viaţa poate exista, te cuprinde o stare sufletească mizerabilă. Când pleacă cineva, ai  vaga senzaţie că el e prezent lângă tine, nu-l vezi, dar e îţi e aproape. Oamenii nu pleacă niciodată, ei se ascund în micile detalii şi te provoacă să zâmbeşti atunci când îţi reaminteşti de ei. Din nefericire am pierdut mulţi oameni pe care îi iubeam incurabil şi am suferit la fel cum suferă orice om. La început mă tortura gândul că nu îi voi mai avea alături, ideea asta fixă îmi muşca creierul şi-mi sfâşia inima, însă la un moment dat mi-am dat seamă că ei de fapt au rămas vii în memoria mea. Îi regăsesc în poze, îi regăsesc în alte persoane, îi regăsesc atunci când închid ochii.

Se spune că oamenii vin şi pleacă, însă nu putem nega că amintirile rămân, aşa că acel „pleacă” îşi cam pierde din sensul propriu. Călătorim prin viaţă cot la cot cu cei pe care îi iubim şi nimeni dintre noi nu ştie când va lua sfârşit această călătorie, motiv pentru care nu ne rămâne decât să ne umplem bagajele cu momente inedite, să punctăm pe hartă toate destinaţiile pe care vrem să le vizităm şi să nu uităm să imortalizăm fiecare clipă.