Omul e un paradox

Omul e un paradox,

el plânge când ar trebui să râdă şi râde atunci când ar trebui să plângă;

Te calcă în picioare atunci când eşti bun cu el şi te preţuieşte abia după ce îl părăseşti.

Omul aleargă o viaţă întreagă după bani pentru a fi fericit,

iar când îi are devine trist;

Lucrează peste puterile sale o viaţă întreagă,

pentru ca mai apoi să îşi poată cumpăra medicamente.

El greşeşte, recunoaşte, mărturiseşte că nu o va mai repeta şi până la urmă tot greşeşte;

Nu învaţă la timp, iar mai apoi regretă;

Cheltuie bani pe ţoale şi uită să fie fericit;

E mereu ocupat, mult prea ocupat pentru a-şi vizita părinţii,

iar atunci când îi pierde, regretă  prostia tinereţii;

Îşi iroseşte timpul pe fleacuri, iar mai apoi se plânge că nu are timp.

Omul citeşte ca mai apoi să uite ce-a citit;

Învaţă ca mai apoi să uite ce-a învăţat;

Iubeşte ca mai apoi să piardă ce-a iubit.

Până la urmă,

omul e cel care se consideră o fiinţă net superioară şi care declară că le ştie pe toate,

iar în realitate nu ştie practic nimic!